Scopul nu este simpla înțelegere, ci și asumarea - interviu cu eseistul Andor Horváth

Cartea lui Horváth Andor a fost una dintre cele mai mari suprize ale anului trecut, volumul având mai multe lansări și prezentări publice. Obiectivul cărții este acela de a vorbi pe românește despre modul în se formează maghiaritatea. Horváth Andor face acest lucru cu eleganță și cu aleasă inteligență, la fel cum o făcea pe vremuri, când susținea cursuri la Universitate.

din prea multă demenyșeală: De ce ai simțit nevoia să scrii această carte?

Deoarece, datorită faptului că am trăit mult timp la București, am constatat că până și românii educați și deschiși intelectual, știau foarte puține despre maghiari. Atunci când vorbim despre faptul că minoritățile etnice sau culturale pretind anumite drepturi, este vorba de mai mult decât despre niște drepturi cetățenești (sau legale), dat fiind faptul că acești oameni, împreună cu trecutul lor — istoric și cultural includ și acceptarea identității, atunci când cer dreptul la egalitate. Cum ar putea fi realizat acest lucru, dacă ceea sunt ei cu adevărat și moștenirea cu care vin când doresc să fie membri egali cu majoritatea sunt acoperite de mister ?

din prea multă demenyșeală: Ai intenționat să faci o „introducere în maghiaritate” pe înțelesul tuturor românilor? Crezi că vor înțelege?

Să luăm în considerare conceptul de două nivele de înțelegere. Vorbind despre literatură, putem spune că toate lucrările de proză spun o poveste, și într-un anumit fel (la nivel abstract, pe un traseu conceptual) acest lucru îl realizează chiar și cele mai bune opere lirice. Însă poveștile literare au o particularitate, ele sunt universale. Descriu ceea ce se întâmplă cu oamenii, ce înțeleg oamenii și ce vor ei să devină. Pe palierul al doilea putem identifica specificul poveștilor, ce le face unice, deosebite: de ce a luat parte Kazinczy la o conspirație împotriva Vienei, de ce a fost revoluționar Petőfi, de ce a putut scrie poezie Radnóti, chiar și în condiții de muncă forțată. Am încercat să fac explicită această dublă mișcare, și astfel să ofer cititorilor acces la formarea unei identități spirituale, naționale și culturale, într-un mod inteligibil. La urma urmei, așa interiorizăm orice literatură: acceptăm potențialul universal și particular al oricărei opere. Înțelegem preocupările lui Hamlet, suferințele lui Jean Valjean, patriotismul rus al prințului Bolkonski. Într-adevăr, e o introducere în maghiaritate, dar, în același timp, și în ceea ce Montaigne a numit „la condition humaine”, „condiția umană”.

din prea multă demenyșeală: Cândva ai susținut un curs intitulat „Noi și ei. Din cealaltă literatură universală", unde am fost coordonatorul unui seminar. La urma urmei scopul este acela de a ne explica pe „noi”, pentru „ei”?

Chestiunea a fost parțial clarificată mai sus. Aș adăuga doar că ar trebui să ne gândim mai mult la ceea ce înseamnă diferențele dintre „eu” și „tine”, „noi” și „ei”, dintre „unii" și „alții”. Există situații în viață când această diferență este esențială, mai ales în cazul conflictelor, atunci când adversarii stau față în față. Dar relațiile dintre oameni sunt non-conflictuale, iar atunci când sunt relații pașnice lucrurile nu stau așa. Nu mai vorbim despre faptul că „Eu sunt eu și tu ești tu", adică nu stăm în fața unui tablou sau a unei fotografii și strigăm: „Vai, ăsta ești tu?”". Ca și în cazul a două persoane și două comunități sunt, în mod real, în relații umane dinamice, de schimb și influență reciprocă: „eu sunt tu, și tu ești eu”. (Unele opere literare despre dragoste spun lucrul acesta în mod explicit). Desigur, eu rămân eu însumi, dar ideea fundamentală este aceea că îl accept pe „celălalt” ca și când ar fi al meu, să simt cum îl interiorizez. Această influență creează o relație umană între „eu" și „altul". Să privim probleme grave de identitate cu care se confruntă țările occidentale: între francezi și musulmanii care trăiesc în Franța nu se produce transferul și nu se stabilesc astfel de schimburi. „Celălalt" e învăluit de mister, probabil este chiar separat printr-un zid. Cu alte cuvinte, cred că în ceea ce privește obiectivul vorbim despre mai multe semnificații decât simpla înțelegere. Recunosc că folosesc termenul de „acceptare” în sensul său cel mai grav, pentru că obișnuim să spunem: „își asumă un copil”. Ce înseamnă acest lucru? Că urmează să își împartă viața cu el: își va asuma ce își va asuma ceea ce îi aparține celuilalt; îi va da ce e al său. Așa sunt și relațiile de cuplu: presupun co-existență. Ar putea trăi și separat, dacă așa ar fi hotărât destinul, dar nu o mai pot face, pentru că se află deja într-o stare de întrepătrundere. Același lucru este valabil, de asemenea, și pentru comunități, în cazul în care se asumă reciproc. Majoritatea își asumă minoritatea, și, desigur, la rândul său, minoritatea își asumă majoritatea. Așa cum înainte de 1918 elita politică maghiară, și ulterior elita românească, nu au știut sau pur și simplu nu au vrut „să își asume” minoritățile naționale. De aceea consider că istoriile identitare sunt necesare. De fapt și maghiarilor ar trebui, de asemenea, să li se spună cum devine cineva român.

din prea multă demenyșeală: În carte nu prea este vorba despre tensiuni, cel puțin mie mi se pare că lipsesc. Mă refer la tensiunile de zi cu zi, cum ar fi eliminarea claselor sau închiderea școlilor maghiare din timpul dictaturii, sau dezbaterile despre unde ar fi mai bine să trăim și de ce nu le este maghiarilor bine niciunde. De ce nu ai pus un mai mare accent pe aceste aspecte?

Tensiuni? Nu cred că se poate spune că sunt prea puține exemple. Tensiunile religioase la Budai Nagy Antal, cele sociale la Doja sau cele naționale în cazul lui Petőfi, sau Arany, în legătură cu dimensiunea confesională și etnică la Radnóti, etc. Tu te referi mai ales la timpul prezent, dar toate acestea nu m-au preocupat din start. În cele din urmă discuția despre politica actuală aduce cu sine câteva riscuri, cum ar fi fost încercarea de a găsi justificări, însă această abordare ține de un gen cu totul diferit. Este extrem de necesară, dar pentru aceasta e nevoie de o altă perspectivă. Se pot scrie lucrări despre „tensiunile sociale (sau etnice) în literatura secolului 20", sau despre „provocările de a fi o minoritar și viața intelectuală”. La prima întrebare am putea oferi măsurători și date sociologice, dar oamenii nu urmează principiul conform căruia se stabilesc tot timpul acolo unde le este mai bine. A doua este subiect nou, o temă extrem de vastă. Că nouă nu ne este bine niciunde? Îmi vine greu să accept faptul că pe noi ne-a lovit mereu blestemul Providenței.

din prea multă demenyșeală: Ce fel de reacții ai primit? Au existat diferențe între modul cum au citit cartea „românii” și „maghiarii”?

Am avut parte de recunoaștere dar și de observații critice. Cei mai mulți cititori maghiari au subliniat mai degrabă faptul că această carte este foarte necesară. Mai mulți cititori români au fost încântați să descopere existența unor traduceri excelente din operele literare maghiare.

Traducere de Doru Pop 

 

 

 

A bejegyzés trackback címe:

https://jodemenysegfoka.blog.hu/api/trackback/id/tr5012267956

Kommentek:

A hozzászólások a vonatkozó jogszabályok  értelmében felhasználói tartalomnak minősülnek, értük a szolgáltatás technikai  üzemeltetője semmilyen felelősséget nem vállal, azokat nem ellenőrzi. Kifogás esetén forduljon a blog szerkesztőjéhez. Részletek a  Felhasználási feltételekben és az adatvédelmi tájékoztatóban.

Nincsenek hozzászólások.
süti beállítások módosítása