La un colţ de viaţă
Plimbîndu-mă printre sincerităţile Oanei Pellea, am dat peste cîteva fraze teribile – adică teribil de puternice. „Îngerul meu are aripi grele de lemn din cauza păcatelor mele. Iartă-mă, îngere greu.” (42.) Altundeva, după un dans macabru al degetelor pe claviatură, rezultă un text ilizibil. Apoi: „Uite că i-am spus mamei cam tot ce aveam să-i spun, fără convenţii, fără semne. Aşa e bine, aşa doar ea va înţelege şi nimeni altcineva, aşa rămîne doar între noi.” (115.) „Dor. Din nou dor de crapă pietrele. Cîteodată, nu ştiu de ce, dorul mi se asociază cu lupii care urlă-n pustiu…” (202.)
Sunt doar cîteva exemple, fireşte. Important e că după asemenea fraze e mai greu şi mai uşor în acelaşi timp. Greu, pentru că e aproape insuportabilă aşa o claritate, aşa o limpezime a gîndului, aşa un diagnostic necruţător din tavernele durerii şi uşor, pentru că simţi că nu eşti singur şi că mai există speranţă.
Cred că nu mi-a fost dat niciodată să citesc un jurnal scris cu atîta nepăsare. Nepăsare în sensul oferit de Oana Pellea, fireşte: „Nu poţi fi artist decît pentru tine. Pentru competiţia superbă cu tine. Un artist nu are nimic de demonstrat nimănui. Nici nu-l interesează ABSOLUT deloc părerea celorlalţi.” (209.) Cîţi nu spun asta! Dar oare cîţi se comportă ca atare?! În textul multora care îşi scriu jurnalul se simte cum se străduiesc să devină cît mai nemuritori. Oana Pellea nu se foloseşte de sinceritate – ea vrea s-o atingă. Performanţa ei (mi-e şi jenă oarecum să scriu acest cuvînt) stă în faptul că reuşeşte să fie sinceră. Citind jurnalul ei, am simţit mereu că imaginile frumoase nu sunt acolo pentru ele însele, ci pentru că izvorăsc din sinceritatea celei care le-a scris. Autoarea nu le-a aşternut pe ecranul computerului pentru că le-a găsit adînci, expresive, debordante etc., ci pentru că a trebuit să le-aşterne; fără ele, sufletul ei nu ne-ar apare aşa cum e în clipa aceea.
De cele mai multe ori, sinceritatea este demagogie, ipocrizie, sentimentalism de doi bani. În Jurnal 2003–2009, ea este ceea ce ar trebui să fie îndeobşte: oglinda fidelă a gîndurilor şi simţămintelor unui om în momentul respectiv. Fără minciuni şi chiar fără menajamente de orice fel. La un colţ de viaţă, aşa cum spunea Amza, Dumnezeu să-l ierte.
A bejegyzés trackback címe:
Kommentek:
A hozzászólások a vonatkozó jogszabályok értelmében felhasználói tartalomnak minősülnek, értük a szolgáltatás technikai üzemeltetője semmilyen felelősséget nem vállal, azokat nem ellenőrzi. Kifogás esetén forduljon a blog szerkesztőjéhez. Részletek a Felhasználási feltételekben és az adatvédelmi tájékoztatóban.