Urechile, ochii, mîna

Cred, mai exact am crezut cu tărie, am şi formulat-o în repetate rînduri că organul cel mai important al unui scriitor este ochiul. Orice scriitor, mă gîndeam eu, cară cu el un fel de cameră ascunsă cu ajutorul căreia filmează realitatea, lucrurile şi persoanele din jur, lumea care devine a lui prin această privire continuă; pe de altă parte, nici un scriitor nu poate să-şi deconecteze camera: este un tip vesel şi trist în acelaşi timp, un fel de clovn melancolic.

Citind însă Mireasa cu şosete roşii, romanul Adelei Greceanu, am fost nevoit să-mi revizuiesc ideea fixă. În prima parte a cărţii, scriitorul nu face nimic altceva decît aude. „Nu am imaginaţie. Dar aud bine.”, scrie autoarea şi deşi nu cred, chiar nu cred şi sper că nu trebuie să termin şi cu credinţa asta, deşi nu cred deci că există scriitor care să nu aibă imaginaţie, văd foarte clar că aude foarte bine. Dialogul miresei, a naşei Lena, a verişorii Pulheria, a mătuşii Zizi şi a lui tanti Sofica este plin de ticuri verbale excelent „auzite” de o ureche care nu poate fi decît a unui scriitor matur. Pulheria rînjeşte mereu („Hî, hî”), naşa Lena foloseşte cuvîntul „normal” într-o manieră care aminteşte de „curatul” lui Ghiţă Pristanda, tanti Sofica e aşa de cultă şi de snoabă încît nu ştie să vorbească decît cu „incomprehensibil” şi „abis” etc. Discuţia celor cinci are un haz nebun şi prin ceea ce spun, dar şi prin efectul recunoaşterii: „a, da, exact aşa vorbesc unii”, îşi spune cititorul de multe ori. Poate la acest efect s-a gîndit Adela Greceanu cînd a scris „nu am imaginaţie”, cred totuşi că dăm termenului de imaginaţie o accepţie foarte restrînsă dacă ne gîndim numai la acțiuni – „transcrierea” unui dialog de peste o sută de pagini cere cel puţin o imaginaţie la fel de creativă ca născocirea unei acţiuni, dacă nu pentru alta, atunci pentru simplul fapt că sînt ferm convins că cea care are buletinul de identitate pe numele de „Adela Maria Duţu” nu a auzit niciodată discuţia descrisă de scriitoarea Adela Greceanu. Scriitorul are cîteva elemente interesante care declanşează motorul creativităţii; odată declanşat, autorul prinde curaj şi descrie chiar şi ceea ce nu s-a întîmplat niciodată, dar s-ar fi putut întîmpla. În consecinţă, Adela Greceanu nu are urechi buni pentru că transcrie fidel (ştim cu toţii că întîmplările realităţii pot fi o capcană pentru scriitor: Defoe n-a transpus în Robinson faptul că modelul său, Selkirk i-a învăţat pe pisici să danseze – ar fi fost de necrezut, oricît de „real”), ci deoarece creează credibil.

Oare cine are cele mai bune urechi în literatura română şi universală? Prima dată, fireşte, mi-au venit în minte dramaturgii, dar ar fi o escrocherie să ne gîndim la ei: treaba lor e să audă şi „naraţiunea” pieselor devine un întreg într-un mod radical diferit de cea a romanelor. M-am gîndit la Hemingway din Asasinii şi mai ales la Faulkner din Zgomotul şi furia şi din În timp ce-agonizez. Sînt cîteva pasaje în cartea Adelei Greceanu care pot fi lesne înrudite cu frivolitatea şi morbiditatea faulkneriană: „Măi, vlăjganule, măi, sinucigaşule, de tine am avut parte cel mai puţin, zice mireasa. Şi cît mi-am dorit eu să sug la creierul tău!… Nici n-am apucat bine să-i simt gustul, că tu, una-două, te-ai făcut că nu s-a întîmplat nimic. Eram prea scundă pentru un nas aşa de bine înşurubat în creier cum e nasul tău.” (62.) Sau: „Mă sperie gîndul că la un moment dat, cît de curînd, o să ajung la vîrsta la care tu te-ai oprit, zice mireasa. Că o s-o şi depăşesc, probabil, şi asta va fi o nouă despărţire de tine, prietenul meu ca un arbore frumos. Că voi fi un fel de Alice în Ţara Minunilor care creşte şi tot creşte de nebună.” (71.) În acelaşi timp, şi crezul că ceea ce se întîmplă cu adevărat e mereu „la margine” îi înrudeşte pe cei doi.

Aşa cum, desigur, nu cred că volumul Adelei Greceanu se poate imagina fără Craii… şi fără Pirgu, mai ales. Plimbarea în tavernele sufletului, curiozitatea scotocitoare a meandrelor personalităţii o situează pe scriitoarea contemporană în tradiţia crepusculară a prozei româneşti a cărei nume-pilot este Mateiu.

„Poate dacă iau acum un caiet gol, îl deschid şi scriu aşa:” (113.) – cu această frază se încheie prima parte a Miresei… şi începe partea a doua, un fel de jurnal, scris, acesta, într-o tradiţie ce trece şi prin Mateiu, dar şi prin Blecher şi Simona Popescu. Iar aici chiar nu mai poate fi vorba de urechi; aici, poate fi vorba numai de ochi. Mireasa îşi notează aici pisicile, salatele, bărbaţii pe care i-a iubit, depresiile cu care se înfruntă – în definitiv, singurătatea existenţială în care trăieşte, care o înconjoară şi de care nu poate scăpa. Personajul se observă pe sine cu camera aceea de care am amintit la începutul acestui eseu şi care o înregistrează pe ea însăşi. „Acum sînt în lift. Cu mine a mai urcat o fetiţă. »Ce faci cu atîta bagaj?« »Am venit acasă.« »Şi-atunci de ce eşti singură?«” (166.) Poate ar trebui să ajungem la o înţelegere cu Adela Greceanu. Poate ar fi indicat să spunem că tensiunea romanului ei se alimentează din tensiunea dintre urechi şi ochi. Sînt scene, ca cea citată mai-nainte, în care această tensiune se vede, vorba vine, cu ochiul liber: eroina se vede pe sine în lift, apoi vede fetiţa şi aude discuţia dintre ele.

Dar s-ar putea totuşi ca un scriitor să aibă nevoie mai ales de mîini: de degetele care bat claviatura, care şterg ceea ce cred că e de prisos şi care lungesc textul cînd consideră că este cazul. Mîinile, care iubesc claviatura şi deci fraza, care mîngîie personajele, orice-ar gîndi despre ele, care se ocupă de proporţii şi de viaţa celor cinci şi mai ales a uneia dintre ele, a cărei poveste se termină cu întrebarea: „Ce vor de la mine?”

Simt foarte acut că Mireasa… nu este un roman perfect. Cred că atît discuţia, cît şi caietul ar putea fi mai scurt, mai lucrat, mai economicos. Dar există un punct în care cititorul nu mai vrea perfecţie pentru că în pofida slăbiciunilor e convins că autorul are personalitate, vervă, adevăr. Pe mine unul, Adela Greceanu m-a convins.

2012.06.14 | Címkék: Adela Greceanu imaginație | Szólj hozzá!