Prin hățișul faptelor alternative - Interviu cu sociologul Nándor László Magyari - III.

din prea multă demenyșeală: Te-ai referit la unele studii sociologice din care rezultă că visul autonomiei Ținutul Secuiesc nu are nicio legătură cu realitatea. Poți să le împărtășești și cititorilor noștri aceste date?

Când am vorbit despre problema autonomiei secuiești, spunând că este pusă de cele mai multe ori doar într-un sens simbolic, am luat în considerare faptul că ea este golită atât de tema luptei politice, dar și că scopul sau modul său de realizarea nu au fost elaborate clar. Prin urmare ceea ce a rămas am descris drept "autonomizare" – așa că, după aceea, m-am gândit că angajamentul față de această idee ar trebui măsurat cu mijloace sociologice și în mod direct. De ce?

Pentru că, dacă ne-ar întreba cineva „doriți să să obțineți autonomia Ținutului Secuiesc”, cred că aproape toată lumea ar răspunde afirmativ. Dar aceasta se întâmplă pur și simplu pentru că asistăm la un gol (o golire), discutăm despre un concept ca o „jucărie de cauciuc”, fiindcă atunci când vine vorba despre aspectele sale specifice din punct de vedere politic, fiecare se gândește la altceva atunci când zicem autonomie, sau dacă suntem întrebați despre autonomie. Asta nu a împiedicat-o pe „împuternicita cu autonomia”, Katalin Szili, să extragă tot ce putea din interacțiunea cu cei mai înfocați autonomiști. Prin urmare, nimeni nu a luat foarte în serios opțiunea să o conteste - deși, desigur, subiectul e foarte potrivit pentru a polariza, stigmatiza, sau adecvat pentru a-i acuza de trădare de țară pe cei care o dezbat, sau care fac eforturi și doresc o clarificare a termenului - cu toate acestea, azi abia mai auzim despre ea.

Așa cum au indicat măsurătorile sociologice din ultimii douăzeci de ani, în ceea ce privește prioritățile politice ale comunității rommaghiare și în interiorul acesteia în privința secuimii, nu se susține necesitatea unei autonomii reale teritoriale sau instituțional/ legislative, ori economice ș.a.m.d, dar nici autonomia administrativă, ci mai ales faptul că susținătorii autodeterminării din punct de vedere simbolic, așa cum am arătat, reprezintă o majoritate. Ceea ce este și mai interesant este faptul că oamenii nu percep cele două categorii, cea practică și cea teoretică, ca și când ar fi contradictorii: în funcție de context, fie una, fie cealalaltă apare în prim-plan. Ține de bunăstare - care este de natură psihologică (destin individual, fericire), sociologică (identitate comunitară), economică (locuri de muncă, un venit decent) – și binele mental al comunității, la fel și nevoia de autonomie, conștiința că putem decide în lucrurile care ne privesc direct. Desigur că primul „pachet” este întotdeauna mai important decât cel din urmă. Nu este lipsit de importanță nici faptul că, după cum a demonstrat experiența rezultată din situațiile în care administrația este „secui-maghiară”, unde aceștia sunt majoritari în consilii, dețin funcțiile de primar și vice-primar, nici acolo lucrurile nu merg mai bine. Respondenții sunt nemulțumiți și de superiorii lor aleși din clasa politică rommaghiară, printre multe alte motive se numără – așa cum arată clar măsurătorile – faptul că pentru că oamenii cred că prioritățile lor sunt diferite de cele ale politicienilor – și din cauză că autonomizarea acută e considerată un aspect secundar și nu o prioritate. Cred că asistăm la apariția unei suprasaturări în privința acestei întrebări, în ceea ce privește aducerea ei mereu pe ordinea de zi, și că, de fapt, ea nu mai mobilizează ci mai degrabă demoralizează, deoarece nu numai că are obiective confuze și contradictorii (există proiecte opuse cu privire la autonomie), dar, de asemenea, este susținută prin moduri confuze de obținere a autonomiei, multe fiind mai degrabă proiectate în viitorul îndepărtat.

din prea multă demenyșeală: Cum se măsoară această suprasaturare?

În primul rând s-a folosit o scală de evaluare (care apoi a fost criticată de mai multe ori, în diverse împrejurări) pentru ceea ce oamenii consideră că este cea mai importantă problemă care ar trebui rezolvată, dintr-o listă mai lungă. Apoi li s-a cerut să clasifice lista în ordinea importanței percepute de către ei în ceea ce privește problemele care trebuie rezolvate. Lista (numită și scala Likert) conținea atât întrebări despre problemele sociale, economice sau despre sănătate, cât și întrebări despre aspecte simbolice, cum ar fi utilizarea limbii, a însemnelor, dar și despre principiul autonomiei. Până în prezent toate măsurătorile au arătat că prioritățile publicului sunt referitoare la prima categorie, adică, probleme cu măririle salariale și de pensii, crearea de locuri de muncă, consolidarea protecției sociale, îmbunătățirea asistenței medicale, etc. Este clar că populația vede problemele socio-economice drept prioritare. Și cuvintele cheie ale politicii simbolice au, de asemenea, importanța lor cum este folosirea liberă a limbii materne, cultivarea conștiinței naționale și, în cele din urmă, și principiul autonomiei este important, dar în orice măsurători sunt alocate celui de al doilea grup de priorități. Astfel că, în pofida tuturor eforturilor depuse de politicienii care adeseori trăiesc pierduți în lumea faptelor alternative, rommaghiarimea și locuitorii din Secuime nu urmează tendințele exaltate, ei înșiși urmează în principal obiective pragmatice și doar în al doilea rând ținte simbolice, precum și instrumentele corespunzătoare.

din prea multă demenyșeală: Bine, dar politicieni tocmai pentru asta există, să depășească interesele imediate, nu-i așa?

Nu prea am avut parte de adevărați politicieni (denumiți în mod comun „oameni de stat”), care să pună interesul public înainte de orice, și care să fie cu adevărat vizionari și creativi. Pentru validarea autonomiei prin proiecte raționale și acceptabile am pierdut o generație, timp de douăzeci și ceva de ani am avut doar o zonă întunecată din care a ieșit, din timp în timp, un fel de conflict intern, după care a fost eliminată de pe ordinea de zi. Nici măcar până în ziua de azi nu am reușit să clarificăm lucrurile – ca să fie clar, a crea „autonomie” în ciuda unei Secuimi subdezvoltate și izolate, cu o infrastructură deficitară, cu o rezistență față de propria intelighenție, este în mod evident imposibil. A pune în practică o autonomie bine gândită și firească, una care să funcționeze împotriva unei rezistențe ridicate, chiar a unor posibile campanii de răzbunare și anulare este dificil. Dacă politicienii ar fi gândit problema în mod serios, ar fi putut să înceapă de la această recunoaștere, și atunci întreaga idee a autonomiei Transilvaniei nu ar fi ajuns printre alternativele „excomunicate”.

În schimb politicienii s-au ocupat cu trasarea autonomiei în granițe etnice și culturale, imaginându-și-o într-un mod rigid. Ce mai recent proiect de Lege a Autonomiei lansat de UDMR indică extrem de bine aceste limite, cât și faptul că, de asemenea, redactorii, cei care au gândit textul, au niște teme preferate și nu doar că nu au învățat nimic din proiectele anterioare, dar au venit cu idei și coduri mai degrabă retrograde. Acest lucru a condus apoi la amestecarea principiilor etnice și teritoriale, fără ca ei să observe că fundamentul autonomiei secuiești va genera conflicte etnice, manifestate nu numai în raport cu majoritatea, dar și cu alte regiuni locuite de maghiari. Prin urmare bănuiesc că ceea ce i-a mobilizat pe politicienii locali, mai ales pe regișorii din secuime a fost ceea ce renumitul sociolog francez, Pierre Bourdieu, descria atunci când vorbea despre regionalizare. Și anume, faptul că promovarea ideii nobile a regionalizării va servi, deopotrivă, pentru a aduce o redistribuire a puterii pe o altă dimensiune, la un nivel regional, în care elitele locale își vor crea un nou spațiu de putere, pe care apoi îl vor putea domina liniștite.

Traducere de Doru Pop

2017.02.14 | Címkék: Doru Pop Pierre Bourdieu autonomia secuiască Secuime fotoliul vorbitor | Szólj hozzá!